La hotarul dintre vis și realitate (2)

Nu se putea mișca, nu avea control. Trebuia să aștepte până când cel care era în spatele acelei forțe misterioase care îi ghida mișcările își va aduce aminte de ea. Nu era un vis, știa asta, sau mai bine zis simțea asta, din cauza frigului care începuse din nou să o învăluie cu suflarea lui de gheață. Nu mai avea haine groase acum și nici cizme îmblănite, ci o rochie roșie, elegantă. Deși îi plăcea foarte mult să poarte rochii de seara, acum se ruga din tot sufletul la mâna nevăzută, la păpușarul din umbră sau la oricine ar fi fost entitatea necunoscută, să îi facă milă de ea și să îi dea niste haine mai groase.

Oare de ce nu putea deschide porțile acelea vechi care străjuiau castelul întunecat? De ce nu se putea mișca? Lacrimile îi înghețaseră pe obraji. Pantofii eleganți și rochia superbă (în nuanțe bordo, din tull și dantelă) nu se potriveau deloc atunci și acolo. Atunci, oare când? Acolo, oare unde? Nu știa răspunsul la aceste întrebări aparent simple. Era într-un vis urât, captivă, fără nici o șansă de scăpare.

Și dacă nu era un vis urât din care totuși avea speranța că la un moment dat se va trezi? Dar dacă totul era un joc și ea era doar un personaj, un simplu avatar? Dar nu era posibil, nu avea cum să fie prizoniera unui joc stupid, la cheremul unui jucător care habar nu avea că avatarul căruia îi coordona mișcările cu un mouse și câteva taste chiar avea suflet, gândea și suferea din cauza frigului. Și dacă știa și nu îi păsa? Poate era doar un copil care se juca, nu? Chiar și așa, din partea ei nu avea decât să se joace mult și bine, ce jocuri dorea el, dar nu cu ea.

Dar cine era ea? Ciudat, dar nu își aducea aminte nimic. Pur și simplu se trezise în acel loc pustiu și sinistru, urcând pe o cărare șerpuită, spre un castel întunecat. Atât și nimic mai mult. Își știa doar un nume stupid de avatar, Reina, care nu îi plăcea, poate pentru că îl alesese cel care se juca cu viața ei. Trebuia să scape, dar deocamdată nu știa cum, nu avea putere să se lupte cu cel pe care îl numise păpușarul ei.

Și cel mai mult o speria gândul că era singură, nu vedea pe nimeni asemeni ei. oameni sau avatare, nu contează. Își dorea din tot sufletul să poată vorbi cu cineva, dar din păcate nu avea cu cine. Spera totuși că atunci când va putea trece de porțile grele și va intra în castel, acesta să nu fie pustiu. Sau poate păpușarul ei o va duce într-un loc frumos și însorit, plin de oameni veseli, fără nici o grijă.

(Partea I)

Facebook Comments

About Mihaela

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*